Cultura

Massimo – fragment din Romanul Paula împlinire târzie | Mara Popescu Vasilca

today17 January 2022 7

Background
share close

În faţa ei, la masă, era Massimo. Un tip înalt, suplu, care se gândise că Paula e o persoană specială şi s-a prezentat la costum. Avea părul şaten închis, sprâncene drepte, ochi gri, de o frumuseţe rară, luminoşi şi radioşi, aşa că zâmbetul lui, care nu dispărea în nicio situaţie, îi făcea să strălucească. Auzise de la Giovanni că lucrase la facultate.  Când s-au făcut prezentările în curte, el venise ultimul spre ea, îi sărută mâna privind-o direct în ochi, de parcă voia să ştie dacă îi face plăcere că s-au cunoscut, atunci, pe loc, părea că aşteaptă şi răspunsul. Ea simţi ceva plăcut şi ciudat în acelaşi timp. O fi doar pentru faptul că arăta foarte bine, era aşa cum visase să fie bărbatul cu care ar fi vrut să fie toată viaţa. Acum, avea în faţă clar chipul celui pe care-l căuta de mulţi ani, doar că nu ştia că există. Aşa ar fi vrut ea să fie Giovanni. Dar ce să facă, nu ştia cine e şi nu credea că e singur, după părerea ei erau de-o vârstă. Amândoi erau la vârsta maturităţii sentimentale, cu un bagaj bogat emoţional şi în căutarea celui care ar fi putut să dăruiască ce au visat toată viaţa. Între patruzeci şi cincizeci de ani visele devin mai insistente, căutăm, suntem siguri că trebuie să găsim crezând că e ultima şansă. Căutăm o dragoste completă, dusă la extremis, cu dăruire şi conştienţi că numai dragostea poate să te trezească la viaţă sau, mai exact, să realizezi că eşti încă în viaţă, că exişti.

Nimic nu se compară cu o dragoste clădită pe experienţe de viaţă trăite, fiecare diversă, dar care au lăsat deschisă poarta sentimentală. Şi mintea care cere şi vrea, construieşte personaje pe care tu trebuie să le cauţi ca să nu trăieşti liniştit, să lâncezeşti aşteptând ceva, să primeşti fără să vrei, să cauţi, să te pună la treabă, să-ţi dea bătaie de cap, nelinişte, frământări şi în special satisfacţii, când apare la orizont o speranţă. Când ai în faţă pe cineva care, deşi nu a făcut nimic, te emoţionează, te nelinişteşte şi te cheamă într-o lume a imaginaţiei şi a dorinţei, totul se creează de la sine, fără să fie planificat, de parcă s-au mai cunoscut cândva sau poate în alte vieţi au mai fost împreună. Poate că au mai avut o poveste de dragoste care, probabil, nu a fost posibilă sau dusă până la capăt, şi atunci soarta îi pune din nou faţă în faţă. Poate că atunci găsim sensul vieţii, când ne pierdem în noianul de gânduri şi plăceri imaginare, când minţile nu ne dau pace, noi suntem doar cu corpul, dar ea, mintea, face totul. Paulei îi era greu să găsească paharul pentru apă deşi era în faţa ei. Văzu doar mâna lui Massimo care se ridicase şi îi puse apă. De unde ştia el că era însetată? Însetată de dragoste. Poate că el era cel pe care destinul i-l trimisese ca să-i împlinească dorinţele sau să-i complice existenţa, acolo, departe, unde nu ajunsese niciodată cu mintea să viseze. Întinse mâna spre paharul rece şi aburit, unde încă mai erau amprentele lui, lăsate acolo ca să vadă că el e şi că o înţelege şi că şi el era în căutare de dragoste, de fericire şi dăruire.

-Şi acum cine vrea să guste din specialitatea casei? Spaghetti, aglio, olio e peperoncino, spuse Franco punând în mijlocul mesei un castron cu nişte spaghetti care emanau un miros îmbietor.

Giovanni luă o farfurie specială pentru spagheti şi îi puse farfuria în faţă. Paula luă furculiţa şi încercă să le împungă, dar nu stăteau, alunecă. Toţi au văzut că Paula avea probleme cu spaghetele care nu voiau să stea în furculiţă şi o puneau în încurcătură, motiv pentru care o priveau şi se amuzau. Până la urmă i-au adus o lingură. Ea neştiind ce trebuie să facă, crezând că glumesc, le-a spus că ar vrea să vadă cum e cu furculiţa şi lingura printre spaghetti, spre bucuria tuturor văzând că nu au pus-o în încurcătură. Massimo veni lângă ea, îi puse lingura în mâna stângă, în dreapta îi dădu furculiţa şi îi spuse să ia câteva spaghetti şi apoi să învârtă furculiţa în lingură. Ca să fie sigur de reuşită, îi luase mâinile în mâinile lui, şi din spate se aplecase spre ea ca să poată să ajungă la farfurie. Erau aşa de aproape, că pentru ea devenise un moment special, îi simţea respiraţia în ceafă, mâinile lui care erau fierbinţi, parfumul, vorbele erau abia şoptite lângă ureche. Ea nu mai înţelege nimic, chiar i se părea că-i face o declaraţie de dragoste.

-Ţine lingura înclinată spre furculiţă, acum ia câteva spaghetti, aşaaa, şi acum apropie furculiţa de lingură şi învârte-le până când sunt înfăşurate pe furculiţă.

 

 

Ea nu mai vedea decât nişte culori și nişte steluţe luminoase în farfurie. Aştepta ca el să facă totul.

-Aşaaa, acum deschide gura şi încearcă să le mesteci, vezi că au să alunece pe gât pentru că au brânză. Ea încercă să deschidă gura, dar îşi dădu seama că nu a fost suficient ca să intre furculiţa cu toate spaghetele, aşa că a rămas cu parte din spaghetti în furculiţă. El a înţeles că şi ea era în aceeaşi stare emoţionlă, aşa că se ridică şi se duse direct afară, nu voia să stea în faţa ei ca să nu o mai pună în încurcătură sau voia să se răcorească fiind şi el surprins de ce se întâmplase. După ce au terminat şi spaghetele au adus dulciurile şi cafeaua nelipsită după fiecare masă. În faţa ei stătea Massimo, între ei era platoul cu tiramisu şi fructe. Era mare foială, fiecare venea să-şi pună câte o felie, ei se tot priveau printre cei ce stăteau cu farfurioarele pe lângă el, până când el a luat platoul şi-l puse la marginea mesei.

-Aşa nu risc să plec pătat, motivă glumeţ.

Franco şi Giovanni erau mai mult pe afară, fumau şi stăteau pe balansoar. Înăuntru era o atmosferă relaxantă, erau obişnuiţi să converseze, să abordeze subiecte diverse, de la ultima recoltă de portocale la comparaţiile între tipurile de băuturi dintr-o regiune, despre modă și despre piaţa de peşte, despre spectacole și noul gust de îngheţată cu mandorle.

După ei, viaţa nu reprezenta căutarea unui anumit lucru. Viaţa se trăia în prezent şi îşi ofereau toate plăcerile ei.Trăiesc şi ştiu sigur că au timp pentru orice şi că bunele maniere fac viaţa mai plăcută. Şi aşa a petrecut prima seară în Italia, cu oameni necunoscuţi, dar părea că se cunosc de când lumea. Doar că ea, de acolo, îl luase pe el cu ea. Simţea cum se trezeşte la viaţă. Se întreba de ce nu a simţit acelaşi lucru când s-a întâlnit cu Giovanni la aeroport pentru prima oară? Nu era singura întrebare la care nu avea răspuns.

Written by: Echipa RadioTV Unirea

Rate it

Post comments (0)

Leave a reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sponsori
0%