Ioan Slavici – Amintiri (1924)

Ioan Slavici a fost unul dintre cei mai importanţi sciitori români ai generaţiei de aur de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. Celebritatea sa a depăşit graniţele României, creaţia sa literară fiind influențată de viața satului ardelean.

Ioan Slavici s-a născut în ziua de 18 ianuarie 1848, în localitatea Ştiria din comitatul Arad, care aparţinea vechiului Imperiu Austro-Ungar şi s-a stins din viață, la vârsta de 77 de ani, în ziua de 17 august 1925, în localitatea Crucea de Jos, judeţul Putna, fiind înmormântat la schitul Brazi, iar cuvântul de rămas bun a fost rostit de scriitorul Gala Galaction.

Tatăl lui Ioan Slavici, Sava Slavici a fost maestru cojocar, cu cojocărie proprie, şi mai deținea câteva iugăre de pământ, o vie și două „paghini de fâneață”, iar mama sa, Elena Borlea, provenea dintr-o familie veche și numeroasă. Din cei cinci copii ai familiei Slavici, au supraviețuit doar scriitorul și sora sa mai mare, Maria, care va deveni mama lui Ioan Russu-Șirianu (22.06.1864 – 12.12.1909), fost jurnalist, scriitor şi politician – deputat în Dieta Ungariei. În volumul „Amintiri”, publicat la vârsta de 76 de ani, Ioan Slavici scria:

„Avusem o copilărie, care acum, la vârsta la care mi-a fost dat să ajung, după dezamăgirile, prin care am trecut, și-n împrejurările în care-mi petrec viața, mi se pare înspăimântător de fericită. Eram, alăturea cu o soră mai mare, singurul băiat la părinți, oameni cu stare, fruntași știuți de bine în lumea lor și legați fie prin înrudire, fie prin prietenie, cum se zice, cu toată lumea. Ori și unde mă duceam, dedeam peste o mătușă, colo peste o verișoară, iar în altă parte o fină, ori peste o prietenă a casei și eram întâmpinat cu dragoste și purtat oarecum în palme.”

Ioan Slavici a urmat primele trei clase primare la Șiria, între anii 1854 şi 1858. Apoi a terminat școala primară la Arad. El a învăţat limba maghiară jucându-se cu copiii și limba germană de la un învățător catolic. După primele cinci clase la liceul maghiar, s-a transferat, în anul 1865, la liceul german al călugărilor minoriți din Timişoara unde a început să simtă dificultățile vieții şi, pentru a putea urma clasele a VI-a și a VII-a, s-a angajat ca preceptor al fetițelor unui proprietar de restaurant german din Timișoara, care i-a oferit casă și masă.

După 4 ani, în 1969 s-a înscris la Facultatea de drept de la Pesta, împotriva dorinței părinților săi, care au dorit să se angajeze la un notar, pentru a fi aproape de ei. Studenția la Pesta a fost de scurtă durată, deoarece profesorii de la Universitate, de origine germană, care vorbeau prost maghiara, nu i-au inspirat încredere. S-a întors acasă şi ascultând sfaturile mamei sale s-a angajat scrietor la un notar din Comlăuş, perioadă în care a scris o serie de povești din viața satului românesc.

În toamna anului 1869, cu ocazia recrutării în armata imperială, a profitat de calitatea sa de student și a fost transferat la Universitatea din Viena făcînd, conform prevederilor legale, armata ca voluntar cu termen redus la Viena, unde se înscrie la Facultatea de Drept. Trăind îmbrăcat și întreținut pe cheltuiala împăratului, el urma în timpul dimineții cursurile la Universitate și făcea exerciții militare după-amiaza. La Universitatea din Viena i-a avut profesori printre alții pe Robert von Zimmermann la psihologie, Rudolf von Jhering la dreptul roman, Lorenz von Stein la economie şi Josef Hyrtl la cursul de anatomie descriptivă.

La Viena a trăit primele luni „într-un fel de beție sufletească” şi a fost interesat de „științele politice”, participând la adunările „Societății literaro-științifică” și ale „Societății literarie-sociale România”, unde se discutau diverse subiecte politice ale zilei. Pe Mihai Eminescu, student la filosofie, l-a întâlnit la cursul de economie națională al lui Lorenz Stein și a fost fericit să afle că este român de-al său, după ce i-a fost prezentat de către Ioan Hosanu. Eminescu lucra la acea vreme la traducerea operei lui Kant şi va avea o influență marcantă în dezvoltarea viitorului scriitor, recomandându-i acestuia să nu-și piardă vremea cu Kant, Spinozza sau Fichte. „Tu, – îmi spuse el într-una din zile – să nu-ți pierzi timpul cu aceștia. Să începi cu Schopenhauer, să treci la Confuciu și la Buddha, să mai citești în urmă și ceva din dialoagele lui Platon și știi destul.” Urmând sfatul lui Eminescu, Ioan Slavici începe să citească literatura românilor din Principate. Visul lui Eminescu era să unească cele două societăți studențești românești într-una singură, iar aici îl va ajuta spiritul pragmatic și tactul politic al lui Ioan Slavici, înființând în anul 1871 sociatatea România Jună. Ioan Slavici a fost ales președinte al noii societăți, iar la prima manifestare politică a societății el a fost unul dintre oratori. Relația de prietenie dintre Mihai Eminescu și Ioan Slavici se cimentează cu ocazia organizării Serbării de la Putna, iar rolul lui Slavici în organizarea acesteia este egal cu cel al lui Eminescu, prin faptul că Slavici a trebuit să dea explicații și să calmeze autoritățile de la Viena, exprimându-şi convingerea că soarta românilor din Transilvania și Ungaria nu putea fi îmbunătățită decât printr-o politică de fidelitate față de monarhia austriacă. Același tact politic a fost folosit de către Slavici, ales președinte al serbării, și în Bucovina pentru a potolit spiritele autorităților locale.

La începutul anului 1871 publică în foaia societății de lectură a teologilor din Arad, Speranța, un studiu Despre creștere și mai cu seamă despre creșterea junelor române. Studiul asupra maghiarilor a fost publicat în Convorbiri literare, în numărul din 15 iulie 1871. La îndemnul lui Eminescu, deși Slavici credea mai mult în vocația sa de observator al vieții sociale și politice, începe să aștearnă pe hârtie amintirile și povestirile sale în graiul locurilor natale. Debutează astfel în anul 1871, în Convorbiri litarare, cu comedia Fata de birău. Tot Eminescu l-a îndemnat să scrie și prima poveste în felul cum știa să povestească „Tata bătrân” și astfel scrie povestea Zâna Zorilor care a fost citită la Junimea în două ședințe la rând și a fost publicată în Convorbiri literare în iunie 1872, an în care i-au mai fost publicate poveștile: Ileana cea șireată, Peștele pe brazdă, Florița din codru și Doi feți cu stea în frunte.

Ioan Slavici a fost şi redactor la Curierul din Iași, înlocuindu-l pe Eminescu. În decembrie 1874, spre regretul lui Iacob Negruzzi, pleacă la București fiind numit de către Titu Maiorescu secretar al comisiei pentru publicarea documentelor Hurmuzachi.

Redactor la Timpul în Bucureşti și, mai apoi, fondator al Tribunei din Sibiu, Ioan Slavici a fost un jurnalist renumit. În urma articolelor sale a fost închis de cinci ori, atât în Austro-Ungaria, ca presupus spion român, cât și în Românoa, ca presupus spion austro-ungar. Această experiență a fost reflectată de Slavici în lucrarea memorialistică intitulată Închisorile mele, publicată în anul 1920.

Istoricul Lucian Boia scria cu referire la Slavici că: „dacă la scriitori precum Rebreanu sau Sadoveanu se constată un ușor deficit de caracter, necazurile lui Slavici se trag, s-ar putea spune, dintr-un surplus de caracter.”

Din anul 1882 Ioan Slavici a fost ales membru corespondent al Academiei Române.

Ioan Slavici a fost considerat de către criticul George Călinescu un „instrument de observație excelent” al mediului rural, oferind în nuvelele sale poporale și în studiile sale o frescă a moravurilor, a comportamentului oamenilor în funcție de stratificarea lor socială, în cele mai mici detalii ale ținutei, îmbrăcăminții, vorbirii și gesturilor. El a fost o personalitate complexă, scriitor și luptător politic, istoric și pedagog practic, gazetar și memorialist, narator și dramaturg, iar opera sa adunată în volume este vastă și diversă, fără a include paginile revistelor și ziarelor la care a colaborat.

Junimist convins, Ioan Slavici aprecia că estetica este strâns legată de etică, susținând imposibilitatea separării frumosului de bine şi privea arta ca pe un act moral.