– Domnule Alexandru Cetățeanu, sunteți membru fondator și președinte al Asociațiației Canadiene a Scriitorilor Români. Sunteți președintele Cenaclului literar „Eminescu” al A.C.S.R., dar și director al minunatei reviste Destine Literaredin Canada, altfel spus, sunteți un suflet mare al mișcării literare de limbă română din țara adoptivă, de pretutindeni.
– Domnule Vasile Mic, aşa cum am mai spus cu alte ocazii, dumneavoastră sunteţi mare …noi vă iubim, de aici, din depărtări ! Vă mulţumesc de precizări, în mare parte, aşa este; trebuie să mă laud…Asociaţia Canadianăa Scriitorilor Români se află în cel de-al 15-lea an de existenţă, sau 3 lustri (!) cum îmi place mie să zic. Mai sunt încă preşedinte şi mai mulţi colegi insistă să mai rămân un an, până se împlinesc 15 ani de trăire a A.C.S.R. Voi vedea. Cu cenaclul „Eminescu” se impune o altă precizare – membrii Asociaţiei au luat decizia de a se înfiinţa la Adunarea Generală din anul 2007, iar regretata noastră colegă Livia Nemţeanu să se ocupe de toate, ca „şefăabsolută”, cu ajutorul membrilor. Eu l-am condus de numai câteva ori. Doamna Livia (eu aşa îi ziceam) ne-a părăsit acum câteva luni şi a desemnat preşedintă pe o distinsă colega a noastră, Carmen Ileana Ionescu, căreia îi acordăm tot sprijinul pentru a duce mai departe buna reputaţie a Cenaclului. Despre revista „Destine Literare”…vă mulţumesc mult ca o apreciaţi. Mă străduiesc, împreună cu minunatele mele colege şi colegi din Colectivul de Redacţie să o ducem mai departe, menţinând un standard ridicat. Urmărim să ajungem să publicăm şi mai mulţi scriitori din cât mai multe ţări, să creăm punţi de legătură cu multe culturi, cât mai multe, aşa cum nu prea pot să facă revistele din România. Ne aflăm în al 9-lea an de activitate şi suntem mândri de ce am realizat până în prezent, dar este loc de mai bine. Se pot descărca toate numerele revistei (mai puţin primul număr) de la pagina web a A.C.S.R. – www.scriitoriiromani.com , în stânga, „DESTINE LITERARE”. Am publicat o frumoasă poezie chiar şi a secretarului general al ONU, Ban Ki-moon . Veţi vedea.
– Dar corect e, întâi, să întreb așa: Cât de aproape e departele? Imaginea satului natal, Amărăști… cum apare ea, în gândurile de seară, să zicem, pe conexiunea sufletească Salaberry de Valleyfield – Vâlcea de România? Dar fluviul St. Laurent, pe al cărui mal se află casa familiei, îi alină cât de cât scriitorului Al. Cetățeanu dorul de ulițele satului în care s-a născut și a copilărit? Îi alină dorul de mirifica Vale a Oltului?
La prima întrebare vă răspund cu o poezie de-a mea din volumul „De la Herodot cetire” publicat acum vreo câţiva ani la Editura Academiei Internaţionale Orient-Occident (Dumitru M. Ion şi Carolina Ilica, născută în Ţara Oaşului !) . Se numeşte „Dealurile mele” – de la Amărăşti, se înţelege: Am plecat în lume/Din om bun, nebun./Dorurile-n pârgă/Cui să i le-adun? Am plecat de-acasă/ Alungat de rău./Unde-mi eşti pădure/ A lui Dumnezeu? Dealurile mele/De la Amărăşti/Se-oglindesc în stele./ Suflete, trăieşti? Gându-mi tot aleargă/Peste munţi şi ape./Cu cât mai departe-s,/Casa-i mai aproape…. Sigur, fluviul St. Laurent spre care mi-a dat Dumnezeu „fereastra” , orăşelul Salaberry de Valleyfied – mai exact Ste. Timothee (mai multe mici localităţi s-au comasat acum vreo 10 ani) au farmecul lor. Îmi sunt dragi, cum îmi este drag oraşul Montreal şi micuţul orăşel Minto din provincia New Brunswick, unde am trăit vreo 7 ani (Minto, my love !) şi îmi alină cumva dorul de dealurile mele, de Drăgăşani, de Vâlcea, de pârâul Pesceana, de Oltul cel măreţ, dar mă tot întreb în poezia „Acolo”: …Unde oare e de mine?/Unde oare să mă duc?… Să mă-npart în două-aş vrea/ Unde-i oare ţara mea?/ De acolo, sunt aici. /De aici, rămân acolo./Împărţit în două ţări/Între două depărtări. Lăsând poezia la o parte, cred că tot pe meleagurile unde te-ai născut găseşti cea mai mare armonie cu sufletul, armonie cu natura, linişte şi pace sufletească. Chiar şi sănătatea se menţine mai bine dacă „respiri” în locul unde ai văzut prima dată lumina zilei. Cred că şi budiştii au o teorie interesantă în acest sens. Nu am putut să abandonez locurile natale (nu ştiu ce m-aş fi făcut dacă nu dispărea comunismul şi nu aş fi putut să-mi mai revăd ţară !) aşa că mi-am construit o casă modernă exact pe locul unde a fost renumita culă oltenească de la Amărăşti a străbunilor mei.Anul acesta, am avut în casa cea nouă primii oaspeţi – o familie de nemţi de vază, prieteni buni, careau rămas impresionaţi de comuna mea natală. Deci, visez să trăiesc câteva luni pe an la Amărăşti, până iese vinul cel bun de Drăgăşani – apoi la Londra unde s-a stabilit băiatul meu cu două nepoţele (jumătate chinezoaice) şi un nepoţel şi la Montreal,restul timpului. Ce bine ar fi dacă anul ar avea 18 luni ! Mai visez – şi acest vis va deveni cu siguranţă realitate, să organizez la Amărăşti întâlniri cu poeţi prieteni din mai multe ţări, aşa că o să vă invit la prima reuniune.
– Vedeți, fără să vrem, am ajuns „În curtea mamei: ca-n copilăria / Care s-a dus venind din depărtare.” Întreb și eu: În cazul poetului cu care mă aflu în dialog, magia florilor din Canada e mai reprezentativă pentru sufletul său în comparație cu cea din România… ori e viceversa?
– M-aţi făcut…”praf” ! Aţi citat douăversuri din poezia mea de suflet „BUJOR, PEONY, PIVOINE, BOTAN…”. Mai citez o catrenă: Au înflorit bujorii în Canada,/ Precum odinioară-n România./Au înflorit cu-atâta amânare/Ca să le-aştept mai mult magia…. Mă bucur de întrebare… Răspunsul este – NU ! Vă mărturisesc cu maximă sinceritate – florile de pe aici parcă… nu mă impresionează, nu-mi mângâie sufletul. Îmi par a fi artificiale – şi cumva sunt, cele crescute cu chimicale, în special. Nici chiar florile din curtea casei mele de pe ţărmul fluviului, precum bujorii pe care i-am „cântat” în poezie, parcă nu sunt la fel de „îmbătătoare” ca cele din copilăria mea. Nu mă emoţionează aşa de mult, aşa cum o făceau florile din „curtea mamei”. Poate este de vină şi trecerea anilor ! Chinezii spun că „Amintirile despre trecut sunt înşelătoare” ! Percepţii subiective ? Ştiu eu ? Şi că a venit vorba de flori – am participat la un festival de poezie în Israel, primăvara, şi ce credeţi ? Am avut impresia că florile de acolo parcă sunt mai strălucitoare decât oriunde în lume. Parcă luminează ! Despre „magia florilor”, pot să afirm că lalelele în Canada sunt fascinante. La Festivalul Lalelelor din Ottawa vin în fiecare lună de mai peste 600.000 de oameni. Dar, prefer florile de răsură de pe dealurile Drăgăşanilor şi cocorăii, ghioceii, bujorii, macii, narcisele… Să vă fac o destăinuire : Eu nu ofer niciodată (când merg într-o vizită) flori muribunde, ci numai în ghiveci. La morţi, poate că face sens să duci flori care se vor stinge şi ele în curând. Dar când oferi flori unei iubite, unei doamne ? Îşi mai menţin, săracile, frumuseţea câteva zile, dar în chinuri spre moarte şi… nu este păcat de ele ? Nu înţeleg cum Planeta întreagă face atâtea crime cu florile – care rupte de trupul şi rădăcinile lor , se vor veşteji şi vor fi aruncate la gunoi după câteva zile ! Asta merită aceste minuni ale naturii şi ale lui Dumnezeu ?
– În statutul Asociației Canadiene a Scriitorilor Români, la a cărei facere ați participat, scrie că membrii acesteia vor acționa pentru „înțelegere, unire, adevăr, prietenie și pace”. Se pot realiza și respecta toate acestea? Chiar se poate fără politică?
– Sigur, asta încercăm să facem prin toate acţiunile noastre, prin existenţa noastră; şi absolut, fără „politică” ! Să o luăm pe rând: – „înţelegere” – prin ce scriem, încercăm să facem să se înţeleagă lucrurile, să se lămurească; încercam să ne înţelegem între noi, şi mai departe, cu alţii, români şi neromâni. Vrem să transmitem mesaje de toleranţă şi …înţelegere la toată Planeta. – „unire” – idealul ar fi să fim uniţi, aşa cum sunt alte popoare, deci puternici. Avem exemple destule. Din nefericire, „blestemul lui Herodot” ne tot urmăreşte. Să revin cu o poezie, publicată (în engleză) în „Asia Literay Review”, „Iunosti” (în rusă) şi alte publicaţii. Se numeşte „De la Herodot cetire” , din cartea cu acelaşi titlu, de care am „pomenit” mai sus : Herodot a scris cândva/Că străbunii noştri, tracii/N-ar avea asemănare/De n-ar fi-nvrajbiţi ca dracii. Însă, lor, să se unească/ Nicicum voia nu le-a fost./ Zeii-n van îi tot certară/ Că se ceartă fără rost. Noi, urmaşii lor de sânge,/ Calea le-am bătut prin veac./ Niciodată şi niciunde/ Nu aflarăm flori de leac. Veşnic ne stă-n fire cearta,/Blestematapizmuire/ Şi ne-am cununat cu vrajba,/De la Herodot cetire…
Noi, scriitorii, am fost uniţi până acum vreo 8 ani şi cred că dădeam un exemplu bun românilor, dar au apărut doi „cai troieni” în asociaţie şi după un timp au creat „vrajbă” , au făcut o altă asociaţie de „limbă română” (nu de români !) şi evident, au creat dezbinare. Şi-a băgat „codiţa” şi o ambasadoare „trecătoare” pe aici, să sprijine acţiunea celor doi. Bine zis – „divide et impera” ! Într-o poezie a mea, „Românilor din Canada” mă gândeam şi mă întrebam: Ce bine-ar fi să fim uniţi/ Să nu ne bată-n veci năpasta/ Ce bine-ar fi să fim uniţi/ Măcar pe-aici, în lumea asta. Din Canada până-n Carpaţi/E cale lungă peste ape !/ De ce să nu ne fim uniţi ? / De ce să nu ne fim aproape?/ … Ce să mai zic…trist ! “Mica Românie de la Montreal”…
– „adevăr” …ce cuvânt scump ! Cât de necesar ne este adevărul ! Ştiţi ce a spus Buddha ? – Soarele, luna şi …adevărul nu se pot ascunde .Dar greu mai este de găsit ! Există atâta minciună şi manipulare, atâta sofism …greu mai deosebeşti minciuna de adevăr. Noi încercăm să „diseminăm” adevărul, aşa cum îl percepem noi, în lumea în care trăim. – „prietenie” – sigur, ce vreţi mai mult – prin înţelegere, prin cunoaştere şi poezie se creează prietenie (chiar rimează !). Avem prieteni poeţi în multe ţări ale lumii şi „cultivăm” aceste prietenii. Am publicat o poezie şi de la secretarul general al ONU, Ban Ki-moon, cum am spus mai sus. – „pacea” şi prietenia merg „mână în mână” … Dacă ne împrietenim cu poeţi din toată lumea, avem o voce puternică, putem să ne facem cunoscute mesajele noastre de pace pe Planetă. Când nu este pace, nimic nu este.
– Alexandru Cetățeanu este prozator, eseist și poet, jurnalist. A publicat cărți în România și în străinătate. Unul dintre volume, cel din 2005, dacă nu mă înșel, a apărut la renumita Ed. Langues et Cultures Européennes din Franța. Vă rog să le vorbești cititorilor noștri despre cărțile lui Alex Cetățeanu…
– Da, se poate spune că am încercat de toate, mai puţin dramaturgie. Să explic: Prima mea carte s-a numit „Un român în Canada” şi am publicat-o în anul 1995. De ce am scris-o? Am ajutat mult România imediat după revoluţie, cu aparatură medicală – am ajuns la Bucureşti cu primul avion care a aterizat la Otopeni pe 3 ianuarie 1990 (am aflat recent că în acelaşi avion s-a aflat şi Sanda Pralong, în prezent consilier prezidenţial !) . Apoi mi-am petrecut vacanţele instalând aparate medicale la spitale din Bucureşti. Dar mi-am dat seama de înţelepciunea proverbului chinezesc – Nu-mi da peşte, învaţă-mă cum să-l prind… şi m-am gândit să scriu despre viaţa mea în Canada, nu să-i fac pe Români să-şi părăsească ţara, ci dimpotrivă – să-i „luminez” să nu plece din ţara lor , fiind foarte grea viaţa printre străini. Şi apoi, trebuie să gândeşti dacă eşti compatibil cu viaţa diferită de cea din România, din Canada şi SUA. Dar, efectul a fost cam invers, mulţi români au emigrat în Canada şi chiar şi acum mai sunt oameni care îmi mulţumesc pentru cartea mea, care i-a ajutat în „Terra Nova”. S-a întâmplat ca această carte să ajungă şi în mâinile marelui şi regretatului Fănuş Neagu, care a vorbit la TVR despre ea şi m-a îndemnat să scriu şi alte cărţi. L-am ascultat şi am scris. Evident, nu a fost singurul meu admirator. Cred că şi titlul cărţii a ajutat mult la succesul ei, care m-a stimulat să mai scriu. Am publicat la editura „Antim Ivireanul” sub bunele auspicii ale scriitorului Ioan Barbu (pe care îl pot numi prieten drag) culegerea de eseuri „Canada – Ţara hyperboreenilor” , care a fost tradusă (o variantă revăzută şi adăugită) de cunoscutul scriitor şi prieten al românilor Jean-Yves Conrad, publicată şi în Franţa la editura Langues et Cultures Européennes. A urmat cartea „Străin în America”, publicată la Editura Junimea , unde director era regretatul poet Cezar Ivănescu. Această carte a fost tradusă în albaneza de dr. Luan Topciu, prieten bun al românilor. Apoi am publicat cărţi de poezii – de una am amintit mai sus, iar alta, în română şi franceză (Entre deux rivages) în Canada. Nu mai reuşesc să pun punctul final la cartea mea „de căpătâi” , dar am planificat două luni în Florida, departe de iarnacanadiană, să las totul la o parte şi să mă ocup numai de scris.
– Știm că Asociația Canadiană a Scriitorilor Români are și un cenaclu literar de renume, cu reuniuni lunare, în cadrul căruia s-au afirmat și se afirmă mulți scriitori canadieni de limbă română… Vă mai amintiți prima ședință a Cenaclului „Eminescu”?, Câteva cuvinte am dori despre cenaclul românilor din Canada și despre activitatea acestuia…
– Despre Cenaclul „Eminescu” am vorbit puţin la prima întrebare, dar aveţi dreptate, mai sunt multe de spus. Prima şedinţă şi multe altele, la începuturi, se ţineau la un restaurant cafenea. Ba chiar am ţinut o şedinţă sau două, acasă la un prieten, apoi la biserica „Sf. Niculaie” unde era preot distinsul membru al A.C.S.R. – Cezar Vasiliu şi până la urmă ne-am stabilit la un Centru Comunitar. Doamna Nemţeanu, regretata noastră colegă, s-a descurcat bine şi mai mulţi poeţi şi-au citit pentru prima dată poeziile la Cenaclu, iar când au îndeplinit condiţiile cerute de Statutul ACSR au devenit membri ai Asociaţiei. Cum am spus mai sus, în prezent preşedinta cenaclului este o poetă cu talent, membră a A.C.S.R. pe nume Carmen Ionescu şi ne bucurăm.
– Dar „bijuteria coroanei”, cum s-ar spune, este chiar revista „Destine Literare”. O revistă de ținută, cu exigențe în ce privește calitatea materialelor pe care le publică și care s-a impus înntre revistele literare și de cultură ce apar în limba română. În calitate de director, sunteți cel mai în măsură să le vorbească cititorilor noștri despre revista „Destine Literare” din Montreal…
Sigur, dar cel mai bine Revista „vorbeşte” despre ea – toate numerele (exceptând primul) se pot descărca de la pagina web a A.C.S.R. , www.scriitoriiroman.com în stânga – Destine Literare. Este important de menţionat – încercam să creăm punţi de legătură cu alte culturi , de aceea publicăm materiale în engleză şi franceză, cum nu prea publică revistele din România. Urmărim ca jumătate din materiale să provină de la autori din exteriorul României, de origine română sau alte origini, în cea mai mare parte anglofoni şi francofoni, cum nu am prea reuşit până acum. Colaborăm cu autori din multe ţări cu scopul precis de a ne face mai bine cunoscută cultura noastră bogată, însă exprimată cu o limbă foarte puţin vorbită pe Planetă.
– Știu că ați vizitat Statele Unite ale Americii de la un capăt la altul, ați călătorit mult în țara de adopție, Canada, ați văzut multe țări europene și de pe alte continente… chiarsunteți bunicuț în China… Ce să mai spun? Știți multe, știți bine lumea. Asta poate însemna că alte cărți scrise de Alexandru Cetățeanu vor vedea lumina tiparului… Am dreptate?
– Aşa este, mă pot mândri că am călătorit prin 47 de state ale Americii, iar prin Canada…să nu mai vorbim. Am „colindat” enorm prin lume, în China am fost de 5 ori, prima dată în anul 2000. Am petrecut luni de zile în ţara „dragonului adormit”, această ţară fascinantă! Scriu „printre picături” deoarece când am pe cap fel de fel de probleme nu mă pot concentra prea bine. Consider că nu am scris mai nimic până în prezent şi aşa cum am spus mai sus, mă voi pune serios pe scris, deoarece aşa cum zicea şi regretatul meu prieten Cezar Ivănescu, am ce spune. „Cine călătoreşte departe, ştie multe” se zicea prin Anglia în secolul 18, dar acestă vorba înţeleaptă este valabilă oricând. Vreo doi prieteni, poate ca să mă îndemne să scriu mai mult, râd de mine …dar le arăt eu lor… Aveţi „puţintică răbdare” şi veţi vedea.
– Ca absolvent de politehnică – inginer electronist, ca reprezentant tehnic în lume al unei mari companii, apoi reprezentând compania personală, Alexandru Cetățeanu, sigur, are realizări și în domeniul acesta mai pământesc. Să le spunem și cititorilor revistei noastre despre despre ce este vorba…
– Aşa este, dar trebuie să precizez că am avut mare noroc; m-am specializat în electronică medicală pentru care aveam pasiune încă din facultate (am avut ca profesoara – şefa de lucrări pe atunci, pe cunoscuta dr. Rodica Strugaru, care a devenit şefa catedrei de Electronică Medicală la IPB şi pe regretatul prof. dr. Vasile Cătuneanu, coordonator de proiect de diplomă, la care am luat nota 10), meserie căutată în lumea la care am ajuns în anul lui Orwell – „1984”. Aşa se face că am primit oferta bună de lucru înainte de a avea dreptul la lucru în Canada, caz fericit; cei mai mulţi imigranţi se zbat ani întregi să studieze, să capete calificări care să le aducă şanse de a fi angajaţi. Ca reprezentat tehnic al companiei Ciba-Corning am călătorit enorm , dar mai mult în Canada şi nord-estul SUA, plus în Republica Dominicană, unde am fost trimis o lună să instruiesc dominicanii. Dar de ce să lucrez la „stăpân” şi să nu fiu eu stăpân ? mi-am zis, după ce m-am mai dezmeticit pe aici. Am fondat în provincia New Brunswick, compania Signet –Radiology şi apoi la Montreal compania Panoramic Radiology, care a instalat aparate de radiologie panoramică digitală în zeci de state ale Americii. Cred că am avut noroc să întâlnesc în viaţa oameni deosebiţi, de mare valoare şi aşa mă pot „lăuda” cu realizările mele tehnice alături de prof. univ. dr. George Stanciu şi ing. dr. Cătălin Stoichiţa. În România, am făcut parte din echipa care a realizat practic şi a brevetat primul microscop cu baleiaj laser din lume – asta s-a întâmplat la Catedra de Fizică a IPB. Mă pot mândri că am fost primul român (şi ultimul, se pare) care a obţinut aprobarea numită 510 (k) de vânzare în SUA, a unui sistem medical de înaltă tehnologie (Direct X-ray Imaginig System – DXIS) de la temuta organizaţie guvernamentală americană Food and Drug Administration (FDA). Foarte greu se obţine aşa aprobare ! De exemplu, aparatele „Diapuls” (de terapie cu unde electromagnetice) cumpărate cu zecile de România de la americani prin anii ”70, nu au obţinut niciodată dreptul de a fi vândute în America ! Eu am reuşit – este vorba de invenţia genială – primul aparat de acest gen din lume (!) , a olteanului inginer Cătălin Stoichiţa, stabilit la Paris după „mineriadă”, prieten al meu încă din România – R.S.R. Verificaţi acest link la FDA – să vă convingeţi : http://www.accessdata.fda.gov/scripts/cdrh/cfdocs/cfpmn/pmn_template.cfm?id=k983283
– Ați participat la festivaluri de poezie în diverse țări ale lumii. Vorbiți mai multe limbi străine. Ați văzut mulți truditori în ale literaturii și culturii. Ce mai face poezia? Metafora … mai există?
– Am participat pentru prima dată în viaţă (catraducător numai) la festivalul „Nopţile de Poezie” de la Curtea de Argeş şi am fost impresionat de numărul mare de participanţi din zeci de ţări şi de armonia care s-a creat acolo. Apoi, la interval de câţiva ani, am mai participat la acelaşi festival de două ori, ca poet şi…traducător,ultima oară în anul 2015. În anul 2010 am participat la un minunat festivalul de poezie – „Nissan”din Maghar, Israel. Apoi, am participat la alte mari festivaluri de poezie: World Congress of Poets (W.C.P.) în Kenosha, Wi., USA şi la festivalul de poezie W.C.P. – U.P.L.I. (United Poets Laureate Internaţional) care a avut loc în anul 2014 în Osaka, Japonia. Am devenit membru al acestei organizaţii internaţionale de poeţi şi mă gândesc să particip şi anul acesta (se ţine la fiecare doi ani, în diferite ţări), între 27 noiembrie şi 1 decembrie în Ronhert Park, la aprox. 80 de kilometri nord de San Francisco, pe spectaculoasa rută „101”. Acesta este site-ul web, dacă mai este cineva interesat : http://www.upli-wcp.org. Deci „poezia” o duce bine. Metafore…mai există, dar nu prea multe.
– Constat că, la Montreal, organizați și numeroase concursuri de poezie… adevătate festivaluri ale culturii, ale vorbirii românești, ale dorului de țară. Câteva cuvinte, vă rog, despre talentele descoperite cu aceste prilejuri, vă rog…
– Răspunsul la această „constatare” o să vă dezamăgească. Am organizat un concurs de poezie patriotică pentru tineri până la 35 de ani, dar nu am primit poezii decât de la 2 tineri poeţi. Încă nu am decis ce vom face – probabil vom amâna totul până vom avea mai mulţi candidaţi. Am descoperit şi publicat în DESTINE LITERARE mai mulţi poeţi tineri, cu talent, dar şi pentru a-i stimula – îndemn la „răsfoirea” revistei (repet) la pagina web – www.scriitoriiromani.com .
– Mai poate poezia să salveze lumea? Ne putem hrăni spiritual din poezie?
– Nu cred că poezia va „salva lumea”, dar va ajuta mult la salvarea ei. Aceste întâlniri de poezie, cu participanţi din zeci de ţări, ajută substanţial la cunoaşterea şi recunoaşterea reciprocă, la înţelegere, la prietenie. Mi-am făcut prieteni scriitori în SUA, Federaţia Rusă, în Japonia, în Israel, în Anglia, în Australia, Filipine, Bulgaria, Austria, Franţa, Slovacia, Germania, Luxemburg, Italia, China, India…şi alte ţări. Uitasem să spun de Argentina – care mi-a oferit titlul de „Ambasador cultural onorific” prin poetul considerat în ţara lui Jorge Luis Borges ca „ultimul romantic”, preşedintele Institutului Cultural Argentinian, pe nume Edgardo Palacios (fost şi fotbalist !). Se poate deci observa cum se creează alianţe, prietenii, simpatii – cum poeţii îşi unesc vocile pentru înţelegere şi …în final, pentru PACE pe Planetă.
– Mulțumesc pentru interviul acordat. Când reveniți în țară, vă rog să treci și prin Ardeal. Să nu ocoliți Maramureșul, mai ales să nu ocoliți Țara Oașului, unde vă aștept cu mare bucurie în suflet… ca un mare suflet ce sunteți, omule bun, Alexandru Cetățeanu. Mulțumesc.
-Eu vă mulţumesc, omule… şi mai bun, Vasile Mic. Nu ştiu cum v-a venit ideea să îmi luaţi acest interviu, (unii de pe aici nu ştiu ce să mai facă să li se facă recenzii, să dea interviuri, să se „bage în faţă”… cum nu este cazul meu) – poate că nici nu meritam aşa onoare. Tare mult doresc să vizitez Ţara Oaşului şi să-i gust palinca aia, renumită ! Aveţi suficientă ? Aşa că să nu vă miraţi dacă într-o bună zi o să vă bat la poartă…. Vă mulţumesc de invitaţie şi pe curând !
