Atâta să nu uitați:
că el a fost un om viu,/ viu,/ pipăibil cu mâna./ Atâta să nu uitați:/ că el a băut cu gura lui,/ că avea piele/ îmbrăcată în stofă./ Atât să nu uitați,/ că ar fi putut să stea la masă cu noi,/ la masa cinei celei de taină./ Atât să nu uitați! Numai atât,/ că el a trăit/ înaintea noastră…/ Numai atât,/ în genunchi vă rog, să nu uitați!” Nichita Stănescu, Eminescu
Pornind de la poemul de mai sus și adăugând o idee a lui Ștefan Augustin Doinaș, „Să nu-ți faci chip cioplit din mine/ Și nici să nu te-nchini sub fum înalt” (Elegie în gamă majoră), propun să ne amintim de Eminescu cel adevărat, născut să iubească, să lupte, să caute dreptatea, să continue ceea ce au început înaintașii lui, dezvoltarea limbii române.
Născut într-o familie numeroasă, ducând o viață aparent haotică, fiindcă, dacă privim cu atenție viața pe care a avut-o Eminescu, ne putem da lesne seama că și-a urmat principiile și scopurile constant, până în pânzele albe, indiferent de cine, ce și cum.
Una dintre perioadele cele mai interesante din viața sa a fost, cu siguranță, perioada studiilor din Viena. Toate sursele susțin același lucru: a asistat la numeroase cursuri, a citit cât a fost posibil omenește, a dezvoltat „România Jună”, l-a vizitat pe Alexandru Ioan Cuza, s-a împrietenit, pe viață, cu Ioan Slavici, s-a îndrăgostit complet și definitiv de Veronica Micle, s-a împrietenit cu cei cu care a organizat grandioasa sărbătoare de la Putna…
Interesant este modul în care l-a cunoscut pe Slavici. Acesta din urmă se știa, probabil din vremea în care urmau cursurile Liceului Maghiar din Arad, cu Ioan Hosan (Hozan/Husan – în funcție de surse), student la Facultatea de Medicină din Viena. Acesta, trecut și el prin greutăți, își păstrase bunătatea și, prin aceasta, atrăsese în jurul lui oameni deopotrivă. Nu știm cum l-a cunoscut pe Eminescu, dar știm, cu siguranță, că Eminescu a oferit un florin celor care au organizat o colectă, pentru ca Hosan să poată rămâne la Viena. Astfel, Hosan a fost nodul de legătură dintre cei doi, puntea care a legat Moldova de Ardeal. Desigur, deși interesele lor erau cu totul deosebite, cei doi scriitori nu au uitat de cel care i-a adus, cumva, pe același drum, vizitându-l la Șoimoș, un cartier al orașului Lipova, județul Arad, în anii 1880.
Eminescu l-ar fi putut întâlni pe Slavici cu vreo zece ani în urmă, când a vizitat pentru prima dată Aradul, împreună cu trupa de teatru a lui Pascaly, rămânând în acele locuri vreme îndelungată. Dar încă nu venise vremea. În schimb, îl întâlnise pe publicistul Iosif Vulcan, în revista căruia publicase, în 1866, prima sa poezie: De-aș avea. Vorbim de revista „Familia”, Pesta, înființată în anul 1865 de Iosif Vulcan. Aș vrea să precizez că Iosif Vulcan a fost cel care i-a schimbat numele, Eminovici devenind Eminescu, iar dacă e adevărat că fiecare nume poartă în sine un anumit destin, înseamnă că Iosif Vulcan i-a schimbat întrucâtva destinul poetului nostru național.
Așadar, mereu aproape de Ioan Slavici, Eminescu îl învață, îl îndrumă, îl corectează, evidențiază frumusețea limbii românești din Ardeal, și, mai ales, are încredere în el în perioada dificilă pe care o trăiește la București: dezamăgirea față de societatea politică, suferința din dragoste, boala.
Eminescu a fost un om din carne și oase. Singura diferență dintre el și noi e reprezentată de geniul lui, de darul sublim primit de la Dumnezeu…
