Costumul popular tradiţional românesc în viziunea pictorului Camil Ressu

Îndrăgostit de satul românesc unde se retrăgea să picteze, Camil Ressu (1880-1962) a intrat în istoria artei româneşti şi prin compoziţiile extrem de bine gândite în care oamenii satului erau surprinşi în momentele lor de odihnă sau de rugăciune. Anul acesta pe 1 apilie s-au împlinit 54 de ani de când pictorul a trecut în lumea umbrelor şi am considerat că trebuie să reamintesc acest lucru iubitorilor de artă românească.

Camil Ressu pictor şi profesor, aromân la origine, a fost studentul lui G.D. Mirea. A studiat pictura la Bucureşti şi Iaşi, apoi la Munchen şi Paris. Alături de alte figuri marcante ale picturii româneşti a înfiinţat ,,Arta Română” la Iaşi. Se întoace la Academia de Arte Frumoase din Bucureşti, dar în calitate de profesor şi ulterior devine rectorul instituţiei. A format tineri care au devenit la rândul lor artişti importanţi ai istoriei artei româneşti.

Satul a fost sursă de inspiraţie pentru mulţi pictori români începând cu Nicolae Grigorescu continuând şi astăzi, datorită frumuseţilor sale arhitecturale şi umane. Satul are o tihnă a sa, parcă timpul s-a oprit, iar atmosfera seduce orice creator. Sunt zone ce inspiră prin tipuri de construcţii, prin armonia om-natură şi prin cromatică – asta depinzând de anotimpul surprins. Dar nu numai satul a fost redat în cadrele compoziţionale, ci şi locuitorii lui. Ţăranul român este frumos sufleteşte, dar şi prin costumul purtat cu mândrie, al cărui decor ornamentat cu elemente geometrice sau florale se propagă în întregul areal al existenţei sale.  De aceea casele tradiţionale româneşti sunt inundate de culoare  prin ţesăturile şi cusăturile, prin icoane şi alte obiecte decorative.

Camil Ressu în călătooriile sale prin ţară a descoperit regiuni cum este Argeşul sau satul Vlaici unde figurile umane l-au impesionat, redându-le cu acuateţe trăsăturile şi caracterul acestora. Impresionat probabil de frumuseţea costumului popular l-a pictat în câteva compoziţii unde apar ţărăncile românce din zonele menţionate, femei frumoase, cu o anumite sobrietate şi distincţie. Am să vă comentez plastic câteva lucrări care m-au impesionat – ,,Ţărănci în biserică”, ,,Ţărănci din Vlaici”, ,,Ţărănci argeşene” şi ,,Hora”.

    Biserica a reprezentat centrul spiritual al satului românesc. Religia creştină a jucat un mare rol în educaţia morală a locuitorilor satului. Nu întâmplător pictorul a ales un interior de biserică pentru a crea o compoziţie foarte sugestivă ,,Ţărănci în biserică”. Astfel în primele trei planuri a plasat un numar de opt personaje feminine, îmbrăcate în porturi populare. Bun desenator a redat cu veridicitate atitudinile de pioşenie, atitudini specifice acestui locaş sacru. Figurile sunt foarte expresive, culoarea fiind aşezată în pete mici, suprapuse, pentru a reda volumetria, respectându-se cromatica caracteristică, de ocru cu inflexiuni de brunuri. Dar cel mai spectaculos element este modul de exprimare vizuală cu ajutorul culorii, a portului zonal. Respectarea modelelor şi cromaticii demonstrează consideraţia pe care a avut-o artistul faţă de costumul tradiţional. Cele două personaje centrale au fiecare un alt tip de port,  în cromatică rece diferită (cu o mică excepţie – un pieptar pictat în culori calde- ) secondate de alte două figuri în stânga şi dreapta compoziţiei, îmbrăcate în alb şi negru, ce susţin compoziţional figurile pincipale. Griuri rafinate cu inflexiuni de albastru se întâlnesc la cămăşile femeilor, artistul încercând să reproducă fineţea pânzei ţesute şi chiar modelul. Baticele negre purtate de toate femeile vin să completeze şi să reliefeze trăsăturile feţelor, conturându-le. În fundal, pictorul Camil Ressu a grizat spaţiul în tonuri reci  pentru a conferi adâncime compoziţiei şi pentru a evidenţia cei doi stâlpi pictaţi în tonuri calde,  pe care se găsesc icoanele Mânuitorului şi a Maicii Domnului cu Pruncul.

  Lumina este foarte bine studiată şi nu întâmplător în ultimul plan al compoziţiei apare o fereastră pe care se vede cerul, artisul încercând să echilibeze tabloul atât cromatic cât şi prin jocul de lumină şi umbră. ,,Ţărănci din Vlaici” un alt tablou al lui Camil Ressu ce surprinde privitorul prin modul de gândire al spaţiului compoziţional. Avem două personaje feminine şi nu trei aşa cum sunt vechile reguli, plasate în prim-planul imaginii. Şi aici pictorul studiază cu atenţie costumul popular purtat de cele două femei. Albul cu inflexiunile sale este dominant, iar mişcarea compoziţională este redată prin atitudinea braţelor. Dacă în celălalt tablou figurile erau pioase, aici ele îşi îndreaptă privirea chiar spre pictor şi implicit spre noi privitorii. Sensibilitatea şi forţa de expresie a culorilor se degajă, iar desenul,  cu un duct sigur, defineşte şi reliefează figura umană inclusă în peisaj. Personajele impresionează printr-o anumită blândeţe a chipurilor, surprinse fiind într-un moment de odihnă. Mâna, considerată cel de-al doilea portret este pusă în valoare. Privind la eleganţa mişcărilor şi la expresivitatea mâinilor se pot face multe comentarii. În fundal pictorul a inclus un peisaj, trratat în pensulaţii lejere, ce se decupează pe un cer plin de nori. Cea de-a teia lucrare selectată este ,,Ţărănci ageşene”. Trei figuri de femei purtând costumul argeşean, de o cromatică deosebită sunt înconjurate de un câmp de flori. Portretele tratate uşor sumar, arată dorinţa pictorului de a accentua relaţia între om şi natură, punând accent atât pe fiinţa umană cât şi pe acel peisaj mirific din fundal. Cromatica este una savuroasă, prin explozia de pete colorate, de la cele calde la cele reci. Există parcă un dialog tacit între elementele florale de pe costum şi elementele vegetale –  florile din natură. Figura umană este tratată în pensulaţii scurte, cu atenţie mare la detalii, iar florile şi peisajul fiind pictate cu lejeritatea petelor, ce conferă vivacitate întregului tablou. Alburile cămăşilor aşezate cam în acelaşi plan vizual creează echilibru şi dau o notă de puritate, de curăţenie sufletească. Şi ultima lucrarea ,,Hora” este o compoziţie vivantă prin gestica  personajelor. La sat hora era un joc ce anima întreaga suflare a locului şi pictorul Camil Ressu a redat cu măiestrie această bucurie şi muzicalitate prin mişcarea figurilor. Dacă privim cu atenţie, lucrarea se împarte pe orizontală în două, partea inferioară pictată în alburi calde, tonuri ale colbului uliţei sau alburi reci ale cămăşilor şi partea superioară unde pictorul a redat o zi însorita de vară, cu tonuri de verde şi inflexiuni de galben. Pentru a echilibra şi uni în acelaşi timp cele două zone, a inclus pete vivante de roşu si tonuri de brunuri şi ocruri la costumele populare. Frumuseţea portului popular naţional este o temă prezentă în lucrărilor marilor pictori ai secolelor XIX şi XX, fiind o sursă de inspiraţie de un autentic aparte. Printre aceşti mai maeştrii îl găsim şi pe Camil Ressu.