A fost ziua de 11 aprilie 2018, zi în care am luat din rafturile bibliotecii personale, o carte pe care o am din anii tinereții și pe care am redeschis-o nu știu pentru a câta oară, pentru a afla secvențe din viața și opera celui care a fost și este, Barbu Ștefănescu Delavrancea.
Cu timpul am acumulat mult mai multe cunoștințe, față de ceea ce am învățat la școală, despre viața și opera acestui mare scriitor român.
Știam pe atunci doar o parte din scrierile sale: Apus de Soare, Hagi-Tudose, Sultănica, Domnul Vucea, Paraziții, ș.a.
Pentru a înțelege traiectoria lui prin viață și opera lăsată în urmă este necesară o scurtă incursiune în biografia acestui mare scriitor, orator și avocat român, membru al Academiei Române și primar al Capitalei.
Barbu Ștefănescu Delavrancea s-a născut la 11 aprilie 1858 în București,
în mahalaua Delea-Nouă, din bariera Vergului, fiind mezinul unei familii modeste, tatăl său fiind căruțaș de grâne către portul Giurgiu, iar mama sa se trăgea dintr-un sat de clăcași de la marginea Capitalei.
Primii ani de viață și i-a petrecut pe ulițele Vergului, în mijlocul familiei. Își amintea mai târziu cu mare melancolie despre serile cu povești, spuse de tatăl său: „Pleoapele-mi cădeau încărcate de lene, de somn, de mulțumire. Și mă simțeam ușor ca un fulg plutind pe o apă care curge încet, încetinel, încetișor…“
Învață slovele noi și să citească la școala de pe lângă Biserica Sf. Gheorghe cel Nou, apoi Școala de băieți și Școala Domnească, unde își încheie cu succes anii de școală primară.
Apoi pășește pragul renumitului Liceu „Sf. Sava”, unde învață cu cei mai renumiți profesori din București (D.A. Laurian, Anghel Demetriescu, Vasile Ștefănescu), fiind remarcat pentru talentul și capacitatea sa de asimilare a cunoștințelor.
În această perioadă (1876-1878), apar primele încercări de creație literară.
Atmosfera din internatul Liceului „Sf. Sava“ și imaginea adolescentului vibrând de pasiune vor fi evocate în nuvela „Bursierul”.
În registrele matricole era trecut cu numele de Ștefănescu Barbu.
Termină clasele de liceu cu rezultate remarcabile și în 1877 devine student la Facultatea de drept.
Începe să publice poezii în ziarul România Liberă, apoi în revistele Viața literară, Familia, iar în 1878 publică primul volum de poezii „Poiana lungă”.
În anul 1882, Barbu Delavrancea își va susține teza de licență, la absolvirea facultății de drept, pe care o semnează ca autor cu Barbu G. Ștefănescu. Scriitorul își va semna operele, de aici încolo, cu varianta definitivă, Barbu Delavrancea.
În perioada 1882-1884 îl găsim la Paris, unde își desăvârșește studiile juridice dar și scrie nuvele, debutul scriitorului ca nuvelist are loc prin publicarea nuvelei „Sultănica” în ziarul România liberă din 15 martie 1883.
Întreaga sa activitate literară demonstrează o mare prețuire pentru valoarea umană a omului simplu, omul naturii, față de țăranul cu întreaga sa zestre spirituală.
Opera lui Delavrancea reflectă o interferență de curente literare.
Fără a avea adâncimea satirică și arta neîntrecută a lui Caragiale, opera lui nuvelistică se încadrează în buna tradiție a nuvelisticii literaturii române, dovedind că este un magistral pictor de tipuri și de moravuri ale societății în care trăia.
Prin temperamentul său liric, Barbu Delavrancea a manifestat la început afinități cu proza romantică eminesciană, pe care, parțial, o și cultivă în operele sale, „Sultănica” și „Liniște”.
După studiile la Paris, când are posibilitatea de a cunoaște mai bine operele marilor scriitor francezi Balzac, Flaubert și mai ales Emile Zola, Delavrancea caută o altă metodă, care să-i evidențieze mai bine mijloacele de observație și investigare a vieții sociale, devenind tot mai convins că naturalismul va suplini ineficiența critică a romantismului.
Indeciziile estetice ale lui Delavrancea încep să se elimine prin a imprima celor mai valoroase nuvele și povestiri ale sale linia dominantă a realismului critic, cu o bună tehnică a portretului (Hagi-Tudose, Paraziții).
Interesat de linia melodică a folclorului românesc, temperamental un liric, scriitorul cultivă în același timp o proză realistă a observației vieții de zi cu zi.
În activitatea publicistică și de creație literară, Delavrancea intră în contact cu marii oameni de cultură ai vremii: Titu Maiorescu, Al. Vlahuță și Duiliu Zamfirescu, Vasile Alecsandri, B.P. Hașdeu , Petre Ispirescu, Artur Gorovei, și mulți alții.
Temperamentul vijelios a lui Barbu Delavrancea s-a manifestat și în domeniul oratoriei, dovedindu-se cu mare har în oratoria politică a acelor vremuri tulburi în România.
Titu Maiorescu îl numea pentru puterea cuvântului rostit, sever în aprecieri, drept „monstru” în acțiune, sau „fiara cuvântului”.
Luând cuvântul la una din ședințele Academiei Române, Delavrancea dădea glas vibrant ideii de unitate națională: „Avem același dor, aceleași dureri, aceleași aspirațiuni. Cântăm aceleași cântece și aceeași doină … Durerile și bucuriile celor de dincolo sunt și ale noastre și ale noastre sunt ale lor. Dușmanii lor sunt și ai noștri … Visul atâtor generații de strămoși, de moși și de părinți l-am visat și noi, și acum îl vedem aevea“. Același orator afirma cu dârză justificare: „Suntem un singur popor, Carpații ne sunt șira spinării“.
Temperament cu fond romantic, oscilând între realitate și fantezie, prin bogăția problematicii operei sale, Delavrancea reprezintă una din cele mai puternice prezențe literare de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX.
Date biografice culese de,
Col(r)dr.ing. Constantin AVĂDANEI
Președintele Grupului de Inițiativă „CENTENAR-MAREA UNIRE-ALBA IULIA-2018”
