Col(r)dr.ing. Constantin AVĂDANEI
Secolul al XIX-lea este caracterizat de istorici și economiști drept una dintre cele mai agitate perioade istorice ale Europei.
Revoluțiile de la 1848 o afectează aproape în întregime, cu excepția Rusiei, Marii Britanii, Spaniei și țărilor scandinave.
După cum declara un istoric din acel timp, aceste revoluții au constituit o „surpriză minunată a vremurilor”, o primăvară a popoarelor europene.
Și totuși, acumulările unor dezechilibre și tensiuni între generații, între păturile sociale, prevesteau aceste mari mișcări cu caracter revoluționar: mutațiile populațiilor, care deveneau din ce în ce mai urbane, conservatorismul majiorității guvernelor, nerecunoașterea aspirațiilor naționale ale popoarelor, duritatea condițiilor sociale, subestimarea gravității crizei economice care se manifesta încă din anul 1845.
Europa de vest se găsea în plin proces de industrializare și căuta noi căi de descătușare a barierelor vechi, pentru extinderea piețelor de desfacere și găsirea de noi resurse pentru dezvoltare.
Economia medievală dădea semne de slăbiciune, curentul liberalismului se manifesta cu putere în unele țări din vestul Europei, astfel încât apar primele tentative de reorganizare a autorității statale pe principii democratice și naționale. Se înființează partide politice, liberale și conservatoare care, prin alternanța la putere vor încerca să mențină pacea socială în statele respective.
Rolul conducător în cadrul Revoluţiei de la 1848 a fost atribuit burgheziei care a ridicat popoarele la luptă.
Statele care au acceptat reformarea pe principiile liberale constituiau un nucleu de mică întindere în vestul Europei, având în frunte Franța.
Regimurile Europei Centrale și de est erau mai dispersate. Confederația Germanică avea un simulacru de organizare politică. Italia părea și mai puțin avansată decât Germania, pe calea unității și liberalismului.
În Austria exista o monarhie după modelul unui stat multinațional, intersecție a raselor germanice, latine, slave și maghiare, însă primatul germanilor din Austria era cert, supunând după această caracteristică, cu legile ei, celelalte popoare pe care le stăpânea. Austria încerca să păstreze Ungaria ca pe o provincie cu caracteristica dominantă agrară , cu un regim conservatorist, de tip medieval.
Puterea autorității feudale se întindea și asupra țăranilor din Slovacia și din Transilvania.
În aceste condiții, o reformă politică a statului austriac era greu de conceput, care era o monarhie în care aristocrația își conservase toate privilegiile.
În est, Rusia a introdus măsuri protecționiste pentru limitarea curentului liberalist, izolându-se de lumea occidentală.
Țara Românească și Moldova erau țări autonome și se aflau sub protecția Rusiei, având regimuri autoritare, cu caracteristici preponderent feudale, conservatoriste.
Ideile revoluționare pătrund tot mai adânc în Franța, determinând intensificarea miscărilor revoluționare pentru înfăptuirea unor reforme de reorganizare politică cu caracteristici liberale.
Parisul a devenit capitala liberalismului european, refugiul persecutaților politici polonezi, germani, italieni, români, școala unde se formează o trupă de profesori și studenți străini; franceza, încă limba lumii bune, vehiculează până în Țările Române ideile liberale.
În Europa Centrală mișcarea revoluționară tinde către o revoluție națională și liberală, mai mult decât republicană și socială.
Criza de natură agricolă, financiară și industrială, care se manifesta în preajma anului 1848, a provocat grave dezordini sociale în Europa și punea imperios în fața guvernelor chestiunea unor reforme în sectorul vamal, pentru crearea unui cadru de liber schimb între state. Era o dovadă că regimul economic nu răspundea condițiilor noi ale industriei.
Această criză a contribuit puternic la explozia revoluției din anul 1848.
Sub integritatea ei aparentă, Europa veche era condamnată în instituțiile ei politice și în ierarhia ei socială, ca și în structura ei economică: la cel mai mic șoc ea se va prăbuși.
Italia este țara în care debutează mișcarea revoluționară, dar se amplifică foarte mult la Paris.
Aceste mișcări au la bază idei liberale, naționaliste și socialiste, însă cu ideologii diferite. Conducătorii naționali ai mișcărilor revoluționare nu au înțeles sensul unei asocieri pentru a obține efectul scontat la nivel global. Conducătorul revoluției din Italia urmărea constituirea unei națiuni italiene puternice, dar îndemna și la o solidaritate a revoluțiilor la nivel global. Până la urmă acestea s-au limitat la orizontul lor inițial.
Franța a refuzat să joase rolul de organizatoare a unei cruciade în Europa contra guvernelor conservatoriste.
Începând din 14 februarie 1848, Parisul intră în efervescența revoluționară, antrenând atât masele populare cât și instituțiile statului. Masele s-au organizat împotriva regelui Ludovic Filip şi a ministrului său, Guizot.
Opoziţia cerea reforme economice, votul universal şi înlocuirea monarhiei cu republica.
Situația se radicalizează după 22 februarie, datorită exceselor exercitate de regimul monarhic, când se înregistrează și primele victime, în urma mișcărilor de stradă.
Guvernul a încercat să împrăştie cu armata mulţimea adunată la protest. Dar revoluţionarii s-au baricadat pe străzi, au cerut abdicarea regelui, au ocupat Palatul regal şi au incendiat tronul.
Regele Ludovic Filip, după încercări eșuate de a salva vechea orânduială statală, părăsește tronul în grabă, în ziua de 24 februarie, lăsând terenul liber pentru instaurarea republicii, eveniment petrecut în următoarea zi, 25 februarie 1848. Tot în această zi s-a format guvernul provizoriu, care avea în componență printre alții și pe poetul Alphonse de Lamartine, socialistul Louis Blanc, muncitorul Albert. A fost aleasă o adunare constituantă în martie 1848, care a emis constituția republicii. Puterea executivă era exercitată de guvernul provizoriu, iar puterea legislativă de adunarea națională.
Se introducea votul universal pentru bărbați și drepturile și libertățile cetățenești. Atunci când adunarea națională a hotărât desființarea atelierelor naționale create cu scopul asigurării de locuri de muncă pentru muncitorime, s-a ajuns la confruntări de stradă între muncitori și burghezie. Acestea au fost câștigate de burghezie. Președinte al Franței a fost ales Louis-Napoléon Bonaparte, care va profita de situația politică și, în decembrie 1852, se va proclama împărat sub numele de Napoleon al III-lea, iar Franța va intra în al doilea imperiu.
În Țările Germane curentul revoluționar avea la bază cerințe progresiste:
libertăţi economice, sociale, politice, dar şi din dorinţa de a participa la conducerea ţării şi unificarea Germaniei. Faţa de Franţa, apare pentru prima dată scopul naţional.
Revoluţia a pornit din statele din sud şi a ajuns în 15 martie la Berlin, capitala Prusiei. Pe fondul demonstraţiilor populare regele Frederic Wilhelm al IV-lea aduce armata, dar masele se apără pe baricade. După 3 zile de lupte grele, regele cedează. Se formează o Adunare Naţională Constituantă. În aceeaşi perioadă are loc şi revoluţia polonezilor din regiunea Poznan, care se afla sub stăpânirea Prusiei.
Pentru a se înfăptui unificarea Germaniei, se constituie o adunare a reprezentanţilor poporului german, care a fost denumită Parlamentul de la Frankfurt, după oraşul unde şi-a desfăşurat lucrările. Acesta votează Constituţia pentru întreaga Germanie şi oferă coroana regelui Prusiei, care o refuză, pentru că nu vrea să domnească conform unor principii democratice.
Muncitorii din Berlin nemulţumiţi la aflarea veștii că burghezia începuse să se înţeleagă cu monarhia şi aristocraţia, încep din nou lupta în iunie 1848.
Guvernul burghez , împreună cu regele aduc trupe care înăbuşesc sângeros insurecţia. Este dizolvată Adunarea Naţională Constituantă.
Regele Frederic Wilhelm al IV-lea trimite trupe şi spre alte zone din Prusia cu populaţie răsculată.
Polonezii sunt înfrânţi de trupele prusace cu ajutorul trupelor ţariste.
În primăvara lui 1849 Marx, Engels şi alţi revoluţionari comunişti sau democraţi au încercat să reaprindă scânteia revoluţiei. După lupte anevoioase pe baricade, în mai multe oraşe, şi acestă încercare este înfrântă. Parlamentarii de la Frankfurt sunt împrăştiaţi cu forţa şi burghezia se mulţumeşte cu dreptul de a participa la formarea guvernului şi cu unele avantaje economice.
În Imperiul Habsburgic mișcarea revoluționară a avut un caracter mult mai complicat, deoarece cuprindea popoare și naționalități diverse: italieni, cehi, polonezi, slovaci, unguri, sârbi, croaţi, ucraineni şi români, care se simţeau asuprite naţional de habsburgi şi de nobilimea austriacă sau maghiară şi suportau tot mai greu greutăţile economice şi sociale.
Revoluţia izbucneşte pentru prima dată la Viena în 13 martie 1848, când populațiile cereau cu prioritate înlăturarea dominaţiei absolutiste. Cancelarul Metternich este nevoit să fugă din faţa revoluţionarilor. În alte părţi din imperiu se înregistrează răzvrătiri şi împăratul este nevoit să promită libertăţi şi o Constituţie. Se retrage la Innsbruck, unde pregăteşte cu pricepere o contrarevoluţie. Ca un prim pas aţâtă naţiunile, una împotriva alteia, pentru a le slăbi forţa revoluţionară, apoi trimite trupe împotriva lor. În iunie 1848 armata imperială a bombardat Praga şi a înfrânt revoluţia cehilor. În octombrie 1848 trupele asediază Viena şi pentru că sunt mai bine dotate reuşesc să câştige.
În Ungaria, mişcarea revoluţionară cuprindea în rândurile sale nobilimea mijlocie şi intelectualii patrioţi, iar printre conducători se număra și Ludovic Kossuth. Revoluţionarii desfiinţează iobăgia , atragând astfel de partea lor și pătura ţărănimii. Cu ajutor acesteia creează o armată revoluţionară care va îndepărta stăpânirea habsburgică. Se formează un stat independent maghiar, Republica liberală.
Însă conducătorii maghiari ai revoluției au acționat unilateral, fără a ține seama și de revendicările celorlalte popoare: români, sârbi și slovaci.
Disensiunile majore dintre conducătorul maghiar Kossuth și ceilalți lideri revoluționari ai acestor popoare au permis împăratului Franz Iosef să înfrângă mișcările lor.
Când maghiarii au trebuit să ţină piept trupelor ţariste şi habsburgice, Kossuth a realizat că greşise şi a aceptat să se înţeleagă cu revoluţionarii români. Dar era prea târziu, pentru că, atacată din toate părţile, armata maghiară a capitulat la Şiria în 13 august 1849 şi Ungaria a căzut din nou sub stăpânirea Habsburgilor.
În Italia, scânteia care a aprins revoluția se producea la Milano şi la Veneţia, de unde sunt alungate trupele imperiale. Revoluţionarii au creat Republica de la Roma, al cărui conducător desemnat a fost Giuseppe Mazzini, care avea puternice idealuri democratice.
Programul revoluției italiene cuprindea ca doleanțe: libertăţile economice şi sociale, drepturile politice, înlăturarea asupririi străine şi unitatea naţională.
Curentul de unificare a Italiei era predominant. Regele din statul Piemon, dorea acest lucru şi a pornit un război împotriva habsburgilor, cu teama că revoluţionarii puteau să facă din Italia o Republică.
Nesigur şi lipsit de ajutorul populaţiei, regele este învins. Preferă să facă o înţelegere cu împăratul Franz Iosif, gest care a avut drept urmări, cucerirea Veneției de către trupele austriece.
Împotriva Republicii romane sunt trimise trupe habsburgice, franceze şi ale regelui din Sudul Italiei. Deşi au apărat eroic Roma, revoluţionarii lui Garibaldi sunt înfrânţi.
În Țările Române și în provinciile românesti aflate sub stăpânire habsburgică, spiritul revoluționar se manifestă sub impresia evenimentelor revoluționare europene, începând din luna martie 1848.
Evenimentele revoluționare s-au declanșat succesiv în Ţarile Române, începând cu mișcarea din Moldova, de la sfârsitul lunii martie 1848.
Revoluțiile din provinciile românești aveau cauze profund interne, revoluția europeană, cum aprecia N.Bălcescu, fiind numai “ocazia, iar nu cauza revoluției române”.
Mânați de dorința schimbărilor din propria lor patrie, tinerii români, moldoveni și munteni, aflați la Paris la începutul anului 1848, au aderat la spiritul revoluției franceze, participând la luptă pe baricadele Parisului, așa cum relata N.Bălcescu.
La Paris, în cercul tinerilor organizați în “Societatea studenților români”, s-a pus la punct primul proiect de declanșare a unei revoluții comune moldo-muntene.
Printre tinerii revoluționari și patrioți români, aflați la Paris s-au remarcat Nicolae Bălcescu, frații Ion și Dumitru Brătianu, C.Negri, V.Mălinescu ș.a.
Nicolae Bălcescu considera că revoluția română putea fi realizabilă doar printr-o solidaritate și conlucrare desăvârșite, la nivelul Principatelor dunărene, în raport cu o acțiune care se întrevedea imediată, iar proiectul său se prevedea și o solidarizare cu românii din celelalte provincii românesti – aflate în cu totul alte situații politice.
La Paris, după izbucnirea revoluției din Viena, la 20 martie, N.Bălcescu a convocat o întrunire, la locuința sa, cu fruntașii revoluționari munteni și moldoveni, schițând un program minimal de revendicări și hotărând declanșarea simultană a revoluției în Ţara Românească și Moldova, în acest scop stabilindu-se reîntoarcerea imediată în țară.
Proiectul unei revoluții românești unitare nu s-a putut realiza, deoarece, între timp, liderii moldoveni aflați în țară declanșaseră deja mișcarea, 27 martie 1848. Patrioții moldoveni de la Iași procedau la acțiune în raport cu situația specifică din țară, cunoscând-o mai bine decât cei aflați în străinătate.
Între fruntașii revoluției din Moldova se disting: Gh.Cuza, Lascăr Rosetti, C. Rolla, Al.I. Cuza, Vasile Ghica, frații Moruzzi, poetul Vasile Alescsandri, cel care a avut un rol principal în redactarea programului de revendicări, denumit „Petiție-proclamațiune”, care cuprindea 35 de articole si avea un evident caracter moderat.
În Țara Românească frământările de tip revoluționar se resimțeu încă din luna martie 1848. S-a format un Comitet revoluționar, compus din primii români întorși în țară de la Paris: N.Bălcescu, Al.G.Golescu-Negru, frații Dumitru și Ion Brătianu, la care s-au alăturat C.A.Rosetti, I.Ghica, I.Heliade Rădulescu, dar și Nicolae Kretzulescu, frații Golești, Christian Tell, Gh. Magheru .
O Comisie executivă formată pentru conducerea revoluției, constituită din: N.Bălcescu, Al.G.Golescu-Negru, C.A.Rosetti, a procedat la definitivarea programului revoluției, care avea să fie încorporat ulterior de Ion Heliade Rădulescu în binecunoscuta Proclamație de la Islaz.
În răstimpul acestor pregătiri, evenimentele din Transilvania sunt urmărite cu un viu interes, cu atât mai mult cu cât autoritățile, mai ales după Adunarea de la Blaj din3-5 mai, intensifica măsurile de izolare a Ţarii Românești.
Înainte de Adunarea de la Blaj, cu prilejul plecării lui August Tr.Laurian în Transilvania, acesta primea “instrucțiuni” din partea lui I.Ghica și N.Bălcescu, mai exact recomandări, privind comportarea românilor din Transilvania, în sensul unei coordonări cu românii de la sud, pe de alta, în vederea realizării unei alianțe cu revoluționarii maghiari (“să nu rupă cu ungurii, țiind însă pentru drepturile românilor și să caute a aduce pe unguri să înțeleagă că în unirea lor cu românii este salvarea amândurora naționalităților de către nemți și de către slavi, oprindu-i d-a se uni”). Autoritățile de la București au refuzat lui N.Bălcescu pașaportul pentru Transilvania, precum și dascălilor ardeleni – Laurian și Axente Sever.
În Transilvania mișcarea românească a avut un caracter preponderent național. O parte din români au aderat la revoluția burgheză maghiară. S-a constituit Dieta de la Cluj, care a avut în componența ei 3 români și 24 sași.
Burgezia maghiară revoluționară, care a pus pe picioare o armată bine organizată, a căutat să-și impună controlul asupra întregului Ardeal.
În acest context au fost reprimate toate mișcările de împotrivire ale românilor, sașilor și ungurilor rămași fideli Casei de Habsburg.
La 29 mai 1848 Dieta de la Cluj a proclamat unirea Transilvaniei cu Ungaria, fapt care a nemulțumit deopotrivă părți importante ale românilor transilvani, ale sașilor și maghiarilor.
Ideea de libertate și de unitate națională era înțeleasă de burghezia maghiară în sensul formării unei națiuni civice maghiare după modelul preconizat de Revoluția franceză, adică neținând seama de componența etnică eterogenă a țării, ba tocmai prin asimilarea etniilor diferite de cea maghiară și omogenizarea forțată a specificului diferitelor regiuni și prin impunerea unei singure limbi oficiale, adică maghiarizare. Liderii românilor din Transilvania nu au împărtășit ideea creării unui stat național maghiar de acest tip unde românii ardeleni, majoritari în Ardeal, ar fi urmat să rămână mai departe fără drepturi politice egale cu ale maghiarilor, minoritari în Transilvania și au convocat o adunare proprie în care să discute problemele care îi preocupau. Adunarea românilor transilvăneni a avut loc la Blaj pe 15 mai 1848, fiind cunoscută istoriografic, ca Adunarea de la Blaj. Printre fruntașii revoluției românilor din Transilvania se disting: Avram Iancu, Alexandru Papiu Ilarian, Ioan Axente Sever, Simion Bărnuțiu, Timotei Cipariu, August Treboniu Laurian, Eftimie Murgu, Andrei Șaguna, Simion Balint, Ioan Buteanu, Petru Dobra, Ioan Dragoș, Ioan Sterca-Șuluțiu, David Urs de Margina.
Se formează în Munții Apuseni o armată de voluntari români condusă de avocatul Avram Iancu. Aceștia reușesc două victorii importante împotriva armatelor revoluționare maghiare, la Abrud și Mărișel.
Nicolae Bălcescu a fost desemnat drept mediator între revoluționarii români conduși de Avram Iancu și cei maghiari , conduși de Kossuth . Acesta s-a deplasat la Budapesta pentru a încerca aplanarea conflictului revoluționar româno-maghiar, dar Kossuth și membrii nobilimii maghiare au refuzat în context să acorde drepturi egale românilor transilvani, încercând doar să câștige timp trimițându-l pe Bălcescu să negocieze pacea cu moții lui Avram Iancu, în numele revoluționarilor unguri și încercând să îl convingă pe acesta din urmă să se alăture defensivei maghiare împotriva forțelor austro-ruse. În lupta de la Șiria lângă Arad, armatele revoluționare ungurești au fost cu totul zdrobite de ruși, iar Ungaria și Transilvania vor fi predate de ruși austriecilor potrivit prevederilor Sfintei Alianțe.
Declanșarea separată a revoluției, în Moldova și Ţara Românească, precum și în provinciile românești aflate sub stăpânire habsburgică, nu anulează semnificația proiectului de solidaritate moldo-muntean gândit de patrioții români la Paris, ca și semnificația altor proiecte sau idei de solidaritate românească existente la acea dată, unele dintre ele vizând chiar unitatea națională deplină. În martie 1848 existența un proiect politic patronat de domnitorul Gh.Bibescu, vizând constituirea unui stat românesc, încorporând nu numai Principatele dunărene, ci și provinciile românești aflate sub stăpânire habsburgică și țaristă. Real sau nu, acest proiect se facea, în orice caz, ecoul unei anumite stări de spirit.
Situația specifică din provinciile românești nu au permis desfășurarea simultană a mișcărilor revoluționare, Ţara Românească și Moldova se aflau sub suzeranitatea Porții Otomane și protectoratul Rusiei, acesta din urmă fiind obstacolul principal în calea emancipării românilor, inclusiv, în calea revoluției. Transilvania, Banatul și Bucovina, în modalități diferite, se aflau sub stăpânirea Imperiului Habsburgic, și în lupta lor pentru libertate socială și națională românii din aceste provincii urmau să acționeze în raport de această situație specifică. În ceea ce privește Basarabia, încorporată de Imperiul rus, nici măcar nu putea fi vorba de posibilitatea unei mișcări revoluționare.
Pe de altă parte, desfășurarea separată, în linii generale, a revoluției în Ţarile Române, nu a exclus, în același timp, existența acțiunilor de solidaritate, de colaborare și într-ajutorare între revoluționarii români, de o parte și de alta a Carpaților, pe linia obiectivelor finale, în anumite momente, în raport de evoluția concretă a situațiilor, asemenea acțiuni putând să ia aspectul unor tentative de transformare într-o “revoluție unitară”.
În acest context s-au desfășurat numeroase acțiuni: participarea unor fruntași revoluționari moldoveni la Adunarea de la Blaj din mai 1848, solidarizarea revoluționarilor moldoveni cu cauza revoluționarilor munteni, în faza triumfului acesteia din urmă, participarea unor revoluționari munteni, după reprimarea revoluției din Ţara Românească, la lupta românilor transilvăneni ș.a.
Dacă se ține seama de aceste acțiuni, ca și de dezideratele fundamentale comune, se poate considera că a avut loc o “revoluție unitară” în spirite, care prevestea înfăptuirea, mai devreme sau mai târziu, a statului național român.
În ciuda unor desfășurări separate a evenimentelor revoluționare, existau aspirații generale comune pe linie națională și a libertăților epocii, care se exprimau în diferite programe de la 1848, elaborate într-o provincie sau alta.
Popoarele europene au încercat între 1848 şi 1849 să îşi dobândească libertatea sau unitatea naţională. Deşi nu au reuşit, a fost un prim strigăt pentru ceea ce a urmat.
